Satul Miorcani şi-a schimbat denumirea de mai multe ori în decursul existenţei sale. Acest lucru este atestat de prezenţa în Arhivele Statului a unor documente care întăresc cele afirmate: pe locul actualului sat Miorcani, a fost satul Giulinţi sau Julinţi. În ultimul sfert de veac XVI, satul a fost arondat pe rând la două mănăstiri: Galata şi Sf. Sava din Iaşi.
-după această dată, numele satului apare în documente schimbat în Hudeşti, după numele unor boieri, Hudici, cunoscuţi încă din secolul al XV-lea. Mai târziu satul s-a numit Hudeştii Mici, pentru a se deosebi de altă localitate din judeţ, cu acelaşi nume.
La sfârşitul veacului al XIX-lea a început să fie folosită în vorbire denumirea actuală de Miorcani; documentar, ea apare în 1908 sub titulatura de comună, în administraţia judeţului Dorohoi. Acest antet s-a păstrat până în septembrie 1950, când comuna Miorcani intră, după împărţirea administrativă, la raionul Darabani, regiunea Botoşani, apoi la regiunile Iaşi şi Suceava. În 1968 a fost declarat sat component al comunei Rădăuţi-Prut, cu cea mai mare suprafaţă şi număr de locuitori (3007, constituind ca procent 50% din populaţia comunei).
Satul este aşezat la distanţa de 800 m. de râul Prut şi la o depărtare de 6 km. S-E de comuna Rădăuţi Prut.
Situat pe drumul dinspre Rădăuţi-Prut înspre Ştefăneşti, drum numit în vechime „Calea Hotinului”, ce trece chiar prin mijlocul satului, Miorcani era în anul 1864 în proprietatea lui Alexandru Şuţu. În anul 1913, Rădăuţi-Prut şi Miorcani erau proprietatea lui I.N. Pillat (curier judiciar).
Parohia şi-a păstrat numele de Hudeştii Mici până în anul 1963, când şi l-a schimbat în Miorcani.
La jumătatea secolului al XVII-lea, cimitirul din vatra veche a satului avea o mică biserică din piatră, în care erau adăpostite icoane pictate pe lemn.
În anul 1840, Alexandru Şuţu, cel care avea în proprietate moşia Hudeştii Mici, pune prin posesorul său, Constantin Popovici, împreună cu locuitorii satului, temelia prezentei Biserici cu hramul „Sfântul Dimitrie”. Biserica este construită din piatră şi cărămidă în stilul moldovenesc, cu un turn-clopotniţă deasupra pronaosului (pridvorul actual, lărgit, construindu-se mult mai târziu: 1999).
În cursul istoriei sale, Biserica „Sf. Dimitrie” a fost renovată în mai multe rânduri:
-astfel, în anul 1901 s-au făcut reparaţii interne şi externe cu contribuţia a câte 12 lei din partea credincioşilor, sumele fiind încredinţate proprietarilor Ioan şi Maria N. Pillat (părinţii binecunoscutului poet şi literat Ion Pillat), care au dispus îndeplinirea lucrărilor; sfinţirea Bisericii avînd loc în data de 7 dec. 1901.
-în anul 1925 a fost reparată interior şi exterior cu contribuţia enoriaşilor, slujba de sfinţire fiind oficiată de P. S. Episcop Cozma Petrovici;
-în anul 1932 tot cu sprijinul enoriaşilor, Biserica a fost acoperită cu tablă zincată;
-în anul 1958 s-a făcut o nouă reparaţie exterioară, credincioşii contribuind la toate cheltuielile efectuate;
-reparaţii s-au efectuat în mai multe rânduri, ultima dată şi cea mai cuprinzătoare între anii 1999-2001, când a fost refăcută zidăria, acoperişul a fost schimbat, interiorul şi primul registru exterior al bisericii au fost împodobite cu o frumoasă pictură bizantină şi curtea bisericii a fost împrejmuită cu un gard din piatră şi fier forjat;
-ulterior, în anul 2003 a fost adus mobilier nou, inclusiv strana Maicii Domnului;
-din iarna anului 2004, Biserica „Sf. Dimitrie” este dotată cu sistem de încălzire pe baza unei centrale termice proprii;
- în toamna anului 2005 a fost finalizată construcţia lumânărarului din incintă, iar pardoseala din interiorul Bisericii a fost acoperită cu mochetă „trafic intens”;
- în incinta Bisericii a fost ridicat în vara anului 2006, un monument în cinstea eroilor miorcăneni, din marmură;
De menţionat că la toate aceste realizări, începînd cu anul 1999, o contribuţie substanţială în bani şi alte mijloace materiale necesare lucrărilor, alături de enoriaşii parohiei, şi-au adus-o fraţii Călin şi Gheorghe Bultoc, fii ai satului; toate acestea aducând pentru Biserica şi comunitatea din Miorcani un plus de prestigiu în rândul aşezămintelor religioase din judeţul Botoşani.
Un fapt esenţial pentru istoricul parohiei „Sf. Dimitrie” este înregistrat în anul 1939, când parohia este divizată, înfiinţîndu-se o a doua parohie cu denumirea de Miorcani (cea dintâi păstrîndu-şi denumirea de Hudeştii Mici), această împărţire păstrîndu-se până în 1963, an în care parohiile s-au contopit, revenindu-se la jurisdicţia pastoral-administrativă iniţială, a unei singure parohii.
Din anul 1940 până în 1963, la parohia nou înfiinţată cu denumirea Miorcani, au slujit ca preoţi parohi:
- Gheorghe Onofrei
- Ioan Popescu
- Petru Straton
- Petru Otta
- Ioan Mihai
- Adam Focşa
La parohia Hudeştii Mici, numită din 1963 Miorcani au slujit ca preoţi parohi:
- Victor Mironescu
- Ioan Simionescu
- Mircea Pricop
- Iosif Grozavu
- Ioan Biţă
- Pompei Ungur
- Silviu Şerban
- Adrian Chelaru
- Sorin Tomuţiu
- Irinel- Constantin Puiu
MIORCANI
Aspecte de monografie a satului:
CONTEXTUL GEOGRAFIC:
Conform organizării administrativ- teritoriale din 1968, aşezările rurale Miorcani, Rădăuţi-Prut şi Rediu alcătuiesc comuna Rădăuţi-Prut din judeţul Botoşani, cu centrul de comună la Rădăuţi-Prut.
Comuna are o suprafaţă de 7139 ha., cu o populaţie de 4258 loc. şi o densitate de 64 loc./ km², pe suprafeţele locuite.
Teritoriul este situat în extremitatea de NE a jud. Botoşani şi al României şi se încadrează d.p.d.v. geografic în Câmpia Jijiei superioare şi a Başeului, respectiv în microzona dealurilor joase dintre bazinul Prutului şi al Başeului.
În nord şi nord-est teritoriul este limitat de râul Prut, care desparte România de Republica Moldova; în sud se învecinează cu teritoriul com. Coţuşca (satele Cotu Miculinţi, Crasnaleuca şi Ghireni), în sud-vest se învecinează cu teritoriul com. Viişoara (satele Viişoara Mică şi Viişoara), iar la vest are ca vecin com. Păltiniş (satul Crăiniceni).
Faţă de principalele loc. urbane ale judeţului, care exercită o influenţă mai mare asupra teritoriului, satul se află la următoarele distanţe:
- Botoşani - 78 km
- Dorohoi - 60 km
- Săveni - 37 km
- Darabani – 27 km
Faţă de centrul de comună – Rădăuţi-Prut – celelalte două sate se află la următoarele distanţe:
-Rediu – la 2 km. spre vest;
-Miorcani –la 6 km. spre sud-est.
Din punct de vedere administrativ, com. Rădăuţi-Prut n-a fost dintotdeauna alcătuită din cele trei sate, ci numai din Rediu şi Rădăuţi-Prut, iar satul Miorcani a format singur o comună cu un număr de locuitori şi o suprafaţă mai mare decât a celorlalte două sate împreună (3490 loc. şi aprox. 4000 ha. în anul 1968)
ELEMENTE DE GEOGRAFIE UMANĂ:
În ceea ce priveşte documentaţia referitoare la localitatea Miorcani, sunt înscrisuri doveditoare atestate, în Arhivele Statului, care întregesc lămuririle necesare cunoaşterii zonei noastre:
- „Documente privind istoria României”, seria A, Moldova sec. VI, vol.II;
- „Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului”, vol. I (1387-1620), Buc., 1957;
- M. Costăchescu-„ Documente moldoveneşti, înainte de Ştefan cel Mare, Buc., 1932, vol.I;
- D. Frunzescu- „Dicţionarul Topograficu şi Statisticu alu României”, Buc., 1872; ş.a.
În urma cercetării, din lucrările menţionate au reieşit următoarele date:
- pe locul actualului sat Miorcani, a fost satul Giulinţi sau Julinţi, „sat mare, …,care a fost şi ocol domnesc…”. După această dată, „…satul devine sat domnesc…”. Mai târziu, satul va deveni „sat boieresc… dar are ca proprietar din familia domnului…” . În ultimul pătrar al veacului al XVI-lea, satul a fost arondat pe rând la două mănăstiri: Galata şi Sf. Sava din Iaşi.
- „… Petru Voievod al Moldovei dăruieşte slugii sale Gheorghe Clucer, pentru slujbă bună, satul Julinţi pe Prut, ţinutul Dorohoiu, fost domnesc…”
După această dată, numele satului apare în documente schimbat în Hudeşti, după numele unor boieri, Hudici, cunoscuţi încă din secolul XV.
„Petre Hudici sau Gudici, vornic, este unul dintre marii boieri ai vremii. Se numea Hudici după satul Hudeşti din judeţul Dorohoiu şi care a fost a lui, sau satul se numea după numele lui. Apare întâia oară sub Alexandru cel Bun încă din 1421. În 1456 apare Iaţco Hudici, ce joacă rol însemnat sub Ştefan cel Mare”.
„ Documentul 202 – 1436 septembrie, 9, Liov … Petre Vornicul de la Hudeşti este Petre Hudici, iar Hudineţ este satul Hudeşti din Judeţul Dorohoiu…”.
Satul Hudeşti a luat numele de la proprietarul Hudici, iar mai târziu s-a numit Hudeştii Mici, pentru a se deosebi de o altă localitate din judeţ, cu acelaşi nume. După cum rezultă din documente, schimbările denumirilor nu s-au făcut brusc şi la date fixe.
la sfârşitul secolului al -XIX- lea a început să fie folosită în vorbire denumirea actuală de Miorcani. Documentar, ea apare în 1908. Etimologia cuvântului Miorcani pare a fi mai dificilă. D. Frunzescu menţionează „… Hudeştii Mici, comună în judeţul Dorohoiu, plasa Prutul de Josu, care se mai cheamă şi Miorcani (Miorcani- locuinţă izolată)…”. Ar exista şi ipoteza că acest nume îşi are originea într-o poreclă dată vreunui locuitor ce trăia izolat în preajma Pârâului Curţii, pârâu cu multe broaşte. Şi totuşi, Filipescu – Dubău, în Dicţionarul geografic al judeţului Dorohoi, Iaşi, 1891, pag. 183, vorbeşte de comuna Hudeştii Mici, formată din mai multe sate: „… Comuna Hudeştii Mici, cu 411 familii şi 1814 suflete, formată din satele Hudeştii Mici, Miorcani şi Cotul Miculinţi”. Deci la 1891 erau două sate alăturate. Motivarea făcută de bătrânii satului pentru numele de Miorcani este legată de prezenţa Pârâului Curţii care era populat de multe broaşte care miorcăiau. Locuitorii din jurul pârâului au fost porecliţi miorcani şi într-adevăr ei locuiau într-o zonă mai izolată faţă de hudeşteni.
Din punct de vedere administrativ, satul Miorcani nu a aparţinut dintotdeauna de comuna Rădăuţi-Prut, ci începând din 1968, dar a făcut parte din mai multe ţinuturi, plase, judeţe, raioane şi regiuni.
- condicile mitriculare ale Bisericii din localitate, care se găsesc la Arhivele Statului au aplicate pe ele sigiliul cu următorul antet: Biserica Hudeştii Mici, ţinutul Dorohoi – 1843;
- în 1865 apare pe sigiliul Primăriei antetul Hudeştii Mici, plasa Prutul de Jos, judeţul Dorohoi;
- în 1883, tot pe sigiliul Primăriei apare antetul Primăria Hudeştii Mici, plasa Başeu, judeţul Dorohoiu;
Marele Dicţionar Geografic al României de G.I. Lahovari, în vol. III, Bucureşti, 1900, menţionează printre altele: Hudeştii Mici, comună rurală în judeţul Dorohoiu, cu reşedinţa la Miorcani;
- în anul 1908 apare noul sigiliu al Primăriei, cu noua denumire a satului Primăria Miorcani, plasa Lascăr, judeţul Dorohoi. Acest antet s-a păstrat până în septembrie 1950, când comuna Miorcani intră după împărţirea administrativă la raionul Darabani, regiunea Botoşani, apoi la regiunile Iaşi şi Suceava, iar din 1961 a aparţinut raionului Săveni, regiunea Suceava. În 1968 a fost declarat sat component al comunei Rădăuţi- Prut, fiind cel mai mare ca suprafaţă şi ca număr de locuitori (3007 - 50% din populaţia comunei la acea dată), cu o zestre economică, spirituală şi culturală mult mai mare decât a celorlalte două sate componente la un loc. O imagine actuală a satului Miorcani şi a unei gospodării poate fi observată în figura alăturată:
Populaţia:
În satul Miorcani (Hudeştii Mici), în 1779, „numărul gospodăriilor era de 120” , în 1803, „numărul locuitorilor de pe moşie era de 120, în 1820 ajunge la 130, iar în 1831 era de 143”. În 1872, satul avea 1490 locuitori, iar în jurul anului 1900, „Miorcani sau Hudeştii Mici are o populaţie de 413 familii, cu 1803 suflete”.
Numărul locuitorilor a fost într-o continuă creştere până în 1956, când a ajuns la 3588 locuitori; în 1977 a scăzut la 3007 locuitori şi a scăzut mereu până la 2160 în 2002; la momentul actual, -2006- sunt aprox. 1900 de suflete.
Micşorarea numărului de locuitori, începând cu anul 1956 se datorează plecării unui număr mare de persoane în diferite centre industriale ale ţării, apoi foarte mulţi absolvenţi ai şcolii au învăţat în licee şi universităţi meserii şi specializări pe care nu le-au putut practica în viaţa satului, la care se adaugă, pentru ultimii 6,7 ani un nivel de îmbătrânire accentuat şi împlicit o rată a mortalităţii ridicată (raportul natalitate/mortalitate este de ½, poate chiar mai scăzut).
Aşezări umane:
Casa şi gospodăria
Cu toate transformările suferite în ultimii 50 de ani, gospodăriile tradiţionale ţărăneşti mai rezistă în zonă.
Din relatările bătrânilor satului şi din fotografiile şi schiţele grafice păstrate de localnici, se poate face o descriere a transformării în timp a locuinţei.
Astfel, la începutul secolului al XVIII-lea, locuinţa ţăranilor din partea locului nu mai era un bordei săpat în pământ, ci avea o cameră cu tindă, înălţimea nefiind prea mare. Pereţii erau din schelet de bârne necioplite şi furci care se împleteau şi se îmbinau cu cuie de lemn, peste care se lipea lut cu bălegar de cal, apoi feţuit cu lut tras drept cu lopăţica.
Construcţia caselor cu două camere şi o tindă între ele apare la începutul secolului XVIII. Tot acum încep să apară şi alte materiale de înfrumuseţare a pereţilor: huma, varul şi culori obţinute din plante. Casele aveau ferestre mici acoperite cu material transparent, iar spre sfârşitul sec. XVIII cu sticlă. Acoperişurile erau alcătuite din paie şi stuf.
La jumătatea sec. al XIX-lea, ca urmare a influenţelor civilizaţiei austriece din nordul Bucovinei, locuitorii au preluat din zona Cernăuţi modele de construcţii de case, anexe gospodăreşti sau chiar de îmbrăcăminte, însă tradiţia s-a păstrat în toate. Chiar dacă apar case cu 3-4 camere, cu geamuri mari, unele cu două nivele, stăpânii le împodobeau cu scoarţe, lăicere, ştergare şi perdele tradiţionale.
Astăzi, satul Miorcani este alcătuit în majoritate din case cu 2,3 sau 4 camere, cu un nivel, cu pereţi din cărămidă sau chirpici, acoperite cu ţiglă sau tablă, electrificate, dotate cu mijloace necesare vieţii de zi cu zi.
Portul, tradiţia şi dotările edilitare gospodăreşti:
În jurul casei era grădina cu pomi fructiferi, răchiţi, arbori cu lemn tare, plop pentru obiecte de uz casnic.
Se poate spune deci că există o economie rurală, deşi rudimentară, care satisfăcea necesităţile fiecărei gospodării.
Odată cu dezvoltarea activităţilor gospodăreşti, încep să apară în jurul caselor şi o serie de dependinţe: şopru şi şură, poiată şi cuşcă pentru păsări şi animale, beciuri şi sâiece. Grădinile din jurul caselor erau şi sunt în genere mari, pe care gospodarul avea grijă să-şi aşeze la casele lor copiii. Aşa existau la Miorcani mahalale întregi locuite de membrii aceleiaşi familii, obicei ce s-a păstrat până astăzi. Era un cult al grijei părinţilor pentru copiii pe care îi năşteau şi îi educau în spiritul respectului faţă de muncă şi familie(actualmente, diminuat), se supravegheau şi se ajutau reciproc.
Casa, mică sau mare, cu toate ale sale, ograda şi grădina, are sufletul stăpânului, al strămoşilor şi copiilor lui. Aşadar, pentru ţăranul locului, casa nu e un simplu adăpost care să-l ferească de ploaie, vânt şi ger ci, ea capătă în sufletul lui o dimensiune mai mare, cu înţeles de patriotism conjugat cu valori eterne.
Se păstrează în Şcoala Miorcani o colecţie etnografică aparţinând începutului sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al XX-lea. Toate ilustrează priceperea şi dinamismul gospodarilor acestor locuri, aşa cum îi descrie Alexandru D. Lungu (actor şi scriitor din Miorcani): … „ n-aveau timp să moară decât duminica, restul săptămânii făceau pâine chiar şi pentru trântori”. Sigur, astăzi situaţia nu mai e aceeaşi, aşa cum în genere, s-a schimbat întreaga comunitate rurală după evenimentele din 1989: s-au schimbat concepţiile despre proprietate, despre respect, despre munca altuia şi cu greu pot fi aduşi tinerii la acea înţelepciune care caracteriza societatea secolelor trecute. De aceea apar şi fenomene antisociale care urâţesc viaţa comunităţilor săteşti.
Instituţii ale satului:
Dotările comunale educaţionale îşi au obârşia după 1864 când, prin adoptarea Legii instrucţiunii, învăţământul primar a devenit gratuit şi obligatoriu.
Primele informaţii asupra unui învăţământ organizat în satul Miorcani le găsim în „Agrigultura română în judeţul Dorohoi” de I. Ionescu de la Brad, care atestă existenţa unei şcoli la Hudeştii Mici, în 1866.
Construcţia şcolii ridicată în 1897-1899 se păstrază şi azi; ea cuprindea 2 săli de clasă şi cancelaria, iar în curtea şcolii a fost construită locuinţa directorului. Această locuinţă a fost transformată în săli de clasă în perioada interbelică, ca urmare a creşterii numărului de elevi, adăugându-se încă patru săli de clasă şi din 1959 alte două săli; actualmente, clădirea fiind renovată şi amenajată pentru folosirea ei ca grădiniţă (fotografia de mai jos ilustrează clădirea fostei şcoli).
Actuala şcoală a fost construită între 1970-1971.
În prezent, în satul Miorcani există o grădiniţă cu un număr de aprox 35 copii, o Şcoală Generală cu clasele I-VIII, cu aprox. un număr de 120 de copii şi două clase se arte şi meserii cu aprox. 30 de elevi. Toate aceste clase îşi desfăşoară activitatea în incinta celor trei clădiri ce aparţin instituţiei educaţionale din satul Miorcani (fig. de mai jos ilustrând clădirile instituţiei educaţionale: şcoala şi grădiniţa)
În 1948, prin donaţia făcută de Dinu I. Pillat, conacul de la Miorcani a devenit loc de desfăşurare a activităţii Spitalului Miorcani. Din 1951 până în 1995 Spitalul a deservit pentru asistenţa medicală a populaţiei din sat dar şi a localităţilor din jur.
În 1995 Spitalul a fost desfiinţat, localitatea Miorcani (peste 2000 de suflete) rămânând fără asistenţă medicală. Clădirea fostului Spital din Miorcani a fost revendicată de urmaşii familiei Pillat (Cornelia şi Monica Pillat), care au donat-o Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei în anul 2002, propunându-se de către aceasta, înfiinţarea unui centru de asistenţă socială şi culturală. Astfel, în vara anului 2002 clădirile ce au aparţinut moşiei Pillat au fost preluate de IPS Dr. Daniel, Mitopolitul Moldovei şi Bucovinei, fixându-se la faţa locului planurile de refacere a clădirilor şi de organizare a noii instituţii. O imagine actuală a grădinii şi vechilor clădiri ce au aparţinut familiei Pillat este redată în fotografia de mai jos.
În Miorcani la jumătatea sec. al XVII-lea, cimitirul din vechea vatră a satului avea o mică bisericuţă construită din piatră în care erau adăpostite icoane pictate pe lemn. Cimitirul era înconjurat cu un zid de piatră.
În 1840 Alexandru Şuţu, cel care avea în proprietate moşia Hudeştii Mici, pune împreună cu locuitorii satului temelia actualei Biserici din piatră şi cărămidă, în stilul moldovenesc cu hramul „Sf. Dimitrie”. De-a lungul vremii, Biserica a fost renovată de mai multe ori, ultima renovare şi cea mai cuprinzătoare fiind realizată între anii 1999-2002, când au fost refăcute zidăria, acoperişul, pictată în interior şi exterior şi împrejmuită cu gard din piatră şi fier forjat. Ulterior reînnoirea şi dotarea Bisericii au continuat prin înzestrarea cu nou mobilier, montarea unei instalaţii de încălzire pe baza unei centrale termice, aşezarea unei mochete pentru trafic, construirea unui lumânărar în incintă, ridicarea unui monument al eroilor din marmură ş.a. O contribuţie importantă în cele realizate alături de locuitorii satului şi-au adus-o fraţii Călin şi Gheorghe Bultoc, fii ai satului.
Actualul cimitir se află în NE satului cu o suprafaţă de aproximativ 1,4 ha., înconjurat cu zid din piatră, clădit prin munca enoriaşilor.
In anul 2009 pe data de 24 mai cu ajutorul Domnului,in timpul pastoratiei preotului Hrusca Remus-Octavian dupa o ultima reparatie Biserica „Sf.Dimitrie’’ primeste odorul sfintirii de catre I.P.S. Teofan,Mitropolit al Moldovei si Bucovinei
